Download Meredith Duran Rules for the Reckless 5 Regina de Gheata PDF PDF

TitleMeredith Duran Rules for the Reckless 5 Regina de Gheata PDF
File Size7.9 MB
Total Pages260
Document Text Contents
Page 2

(proCog

Londra, 1866

Peste stradă, în micul parc pe care îl numeau „teritoriul nimănui",
două fete săreau coarda. Era o zi minunată să te joci pe afară, con­
stată Catherine. Soarele strălucea puternic pe iarba verde, iar fetele
păreau fericite. Când una se împiedică şi căzu, cealaltă se prefăcu şi
ea a se împiedica, prăbuşindu-se râzând alături de prietena ei.

Catherine apăsă cu degetul pe geam, acoperind locul în care căzu­
se coarda. Mama îi spusese că o fată de nouă ani este prea mare ca să
sară coarda. Dar fetele acelea arătau de cel puţin zece ani. Catherine
putea vedea chiar şi de la trei etaje mai sus cum chicoteau.

O făcură să se simtă ciudat. Ea nu avea o asemenea prietenă.
Nu avea nevoie de una. Ea trebuia să vină la casa de licitaţii a tată­

lui său. Nici unui alt copil nu-i era permis să intre la Everleigh. Faptul
că se afla aici o făcea să se simtă specială.

- La ce te uiţi, draga mea?
Catherine se întoarse. Tatăl ei stătea în faţa unui şevalet pe care

era aşezat un desen frumos ce putea sau nu să fie de Rafael. E l încer­
ca să-şi dea seama.

- La nimic, spuse ea, simţindu-se vinovată.
Tatăl îi zâmbi.
-Vino aici! Spune-mi ce părere ai!
Ea îşi şterse mâinile transpirate de şorţ înainte să-şi scoată

lupa din buzunar. Tatăl ei i-o dăruise la ultima ei aniversare. Arăta
exact ca lupa pe care o purta şi el în buzunar. Venise într-o cutie
căptuşită cu catifea, pentru a fi păstrată în siguranţă, dar Catherine
o purta mereu cu ea. După spusele tatălui său, aceasta reprezenta
„instrumentul meseriei", şi nici un licitator adevărat nu lăsa lupa
prea departe.

Page 130

Regina de (gheaţă -—•

- Chiar aşa? E l fu ciudat de bucuros când următoarea mână merse
la ea. Să înţeleg că-ţi place să planifici lucrurile.

- întotdeauna. Să fac altfel este nebunie curată. Ezită. Presupun
că nu suntem atât de diferiţi în această privinţă. Cu siguranţă nu ai
fi reuşit să... ai o ascensiune în lume dacă nu ai fi fost un bărbat care
să planifice totul cu atenţie.

- N u planificarea a fost cheia pentru asta, spuse el. Am văzut
oportunităţi şi am profitat de ele. Nu am ezitat, nu am cedat în
faţa fricii. Şi, când a apărut o problemă, nu am aşteptat să crească.
Am rezolvat-o cu inteligenţă. Asta a fost tot. Dă o carte jos!

Ea tresări şi se uită la jumătatea ei de cărţi.
- A h , da. întoarse cartea de sus, dar, de această dată, pierderea

nu păru să o deranjeze. Acesta este privilegiul unui bărbat, ştii. Să
iasă în lume şi să se confrunte cu diverse lucruri. O femeie nu are
acest lux.

-Pros... Şi-o reteză singur. Este o tâmpenie, şi o ştii şi tu. Cum
numeşti tu cererea în căsătorie cu mine, dacă nu rezolvarea unei
probleme cu inteligenţă?

Ea îşi înclină capul, ascunzându-şi privirea, şi întoarse următoa­
rea carte.

-Acel lucru a fost... neplanificat, recunoscu ea cu voce joasă. Cu
totul nespecific mie.

E l îi studie părul, extrem de drept şi de îngrijit. Precizia cu care
îşi împletise ea părul pe spate părea cumva grăitoare. Iată o femeie
căreia îi plăcea să-şi imagineze că era o făptură foarte precisă şi disci­
plinată. Dar el văzuse o altă latură a ei, în pat. încă îi bântuia visele.
Ea se împotrivise, dar el o scosese la suprafaţă.

O înfricoşase. E l înţelesese asta. Poate că o înţelegea mult mai
bine acum. Modul în care copilărise, reţinerea nefirească pe care fu­
sese instruită să o arate, toate de dragul companiei, care părea să fie
legată de amintirile cu tatăl ei...

Ei bine, nu era de mirare că încerca să-şi ţină viaţa extrem de
curată, planificată şi sub control. Ea nu fusese învăţată că lucrurile
bune puteau veni încălcând reguli sociale şi restricţii.

E l îşi aruncă ultima carte, iar ea o întoarse pe a ei.
- A m câştigat, spuse el luând cărţile.
- A ş a este. Starea ei de spirit părea să încline către sobrietate, şi,

când se auzi ceasul bătând, ea îşi schimbă poziţia în scaun. Este târ­
ziu, spuse ea. Poate că ar trebui să lăsăm jocul pe mâine.

133

Page 131

(Mereditd Durau

- Este doar o coincidenţă, presupun, că spui asta după ce ai pier­
dut o rundă.

Ii captase atenţia. Cu maxilarul încleştat, ea spuse:
- S - a făcut, atunci.
Jucară repede următoarea repriză, într-o tăcere deplină. O altă

victorie pentru el. în timp ce el strângea ultima mână, ea se aplecă în
faţă, privindu-i mâinile cu o concentrare arzătoare.

La final, el nu se putu abţine şi chicoti.
- T u chiar crezi că trişez.
- Nu, chiar nu cred. însă nu strică să mă asigur. Ea se opri. Mă

gândesc că inelele acelea pe care le porţi ar putea fi făcute să distragă
ochiul de la ceea ce face mâna ta de fapt.

- M-ai prins, spuse el.
Ea se uită în sus, speriată.
-Acesta este motivul adevărat pentru care le porţi?
El ezită când îşi strânse pumnul.
- N u . Ele sunt... O amintire a unor vremuri de demult, când gân­

dul de a avea suficienţi bani de mâncare şi încă şi alţii pe lângă părea
ciudat şi menit să nu dureze. Când eram mai mic, spuse el, îmi plăcea
tot ce strălucea. Şi aveam nevoie de ceva pe care să-mi cheltuiesc ba­
nii. Ceva care să dea de înţeles că avea bani, că nu trebuia ignorat, că
era un bărbat care conta.

Şi ceva ce putea vinde, de asemenea, dacă se schimbau circum­
stanţele. E l nu recunoscuse niciodată acea parte în sinea lui, până
când găsise în cele din urmă altceva în care să-şi investească banii -
proprietăţi şi clădiri.

Ea ţintuia inelele cu privirea. El îşi întinse mâna.
- Poţi să te uiţi.
Ezitând, ea îi luă mâna. Contactul păru să-1 răscolească direct

până în oase. Chiar şi gura ei se încorda puţin, ca şi cum ar fi simţit
şi ea, şi îi rezistă cu toate puterile.

El numără secundele. Se aştepta ca ea să nu reziste până ajungea
la cinci. Doi, trei...

Ea îi lăsă mâna jos.
- Nu ştiu prea multe despre nestemate. Vocea ei suna subţire. îşi

drese gâtul. Oricum, aş avea nevoie de lupă ca să le văd mai bine.
-Păi , cel de pe degetul arătător este un diamant, spuse el. Iar

pe cel din mijloc am un rubin. Safir şi granat pe inelar şi smarald pe
cel mic.

134

Page 259

(Merecâtfi Durau

- Ce ai spus? o întrebă el.
Ea îşi drese glasul şi repetă, mai tare de data aceasta:
- U i t ă de companie!
El se depărta de birou cu o mişcare sugestivă.
- T u ai publicat anunţul acela?
- Da, bineînţeles, cine altcineva?
Asta era. Asta îşi dorise să vadă pe chipul lui. Privirea pe care şi-o

închipuise, pe care dorise şi se rugase să o vadă. E l păşi către ea, îi luă
mâinile şi le sărută pe rând pe amândouă.

- Tu ai publicat acel anunţ, rosti el din nou, însă de data aceasta
nu se simţea nici o întrebare în cuvintele lui, ci doar mirare.

- Da, da, da. îşi eliberă mâinile din ale lui ca să-i poată cuprin­
de chipul în mâini. Eu l-am publicat, am vrut ca toată lumea să
ştie asta.

- C ă suntem căsătoriţi, spuse el răguşit.
Se întoarse şi îi sărută o palmă.
- Că suntem căsătoriţi, spuse şi ea. Că eşti soţul meu. Că eu cred

că... eu cred că te iubesc.
- Crezi?
O fixă cu privirea.
- Ş t i u , şopti ea. însă poate că... ar trebui să te asiguri chiar acum

că este aşa. în dreptul...
Ea înghiţi în sec, simţind cum roşeşte. E l observă asta. Privi­

rea lui coborî către buzele ei, iar flacăra din ochii lui o făcu să scape
cuvintele ce urmară:

- î n dreptul uşii.
- î n dreptul... Un zâmbet îi lumină dintr-odată chipul. Ţi-a plăcut

aşa atunci, nu?
-Se pare că sunt... Avea vocea gâtuită, răguşită... Se pare că sunt

mult mai destrăbălată decât credeam.
- Oh, nu ştii nimic încă. O ridică de subsuori şi o duse până la

uşă. O ţinu acolo în timp ce îşi lipi faţa de gâtul ei. Mai ai... Ea îi simţi
respiraţia puternică pe piele.... Multe de învăţat, spuse el răguşit, cu
vocea pierdută încă pe pielea ei. Din fericire, se pare că avem timp.

-Tot timpul, şopti ea. Tot timpul din lume. După un îndelung
moment în care strânsoarea lui deveni mai puternică, însă el părea a
se mulţumi doar să o ţină în braţe, ea se încruntă. Nu m-ar deranja
însă dacă lecţia asta ar avansa puţin mai repede.

262

Page 260

(Regina de (gheaţă -—•

El îşi ridică privirea, râzând către ea. Chipul lui măsliniu era atât
de frumos, mai frumos decât observase ea până atunci, căci nu era
umbrit de nimic; în privirea lui nu era decât mirare, o adoraţie pură
pe care ea o văzuse numai în vise şi pe care nu îndrăznise să şi-o în­
chipuie niciodată ca fiindu-i adresată.

-Nu-mi place să-mi dezamăgesc soţia, spuse el, însă de data
aceasta nu vreau să mă grăbesc.

Ea era aproape gata să riposteze. Se răzgândi în timp ce el o săru­
ta pasional, pe îndelete, şi îi trimitea fiori de plăcere de-a lungul şirei
spinării. In schimb, îşi trecu mâinile prin părul lui. Până la urmă, nu
aveau nici un motiv să se grăbească. Ea era exact acolo unde îşi dori­
se să ajungă. Putea să dureze atât cât voia el.

Similer Documents