Document Text Contents
Page 151
blonde. Se plângeau în gura mare de vandalizarea motocicletelor şi de faptul
că unii dintre prietenii lor, inexplicabil, lipseau.
— Probabil s-au îmbătat şi au murit pe undeva, zise Magnus,
fluturându-şi a plictiseală degetele lungi şi albe. Ştiţi cum aveţi voi tendinţa
să vă prefaceţi în lilieci şi în grămăjoare de praf când trageţi la măsea prea
multe Bloody Mary.
— Amestecă sânge în vodcă, zise Jace la urechea lui Clary.
Suflul respiraţiei sale o făcu să se înfioare.
— Da, m-am prins, mersi.
— Nu putem merge să adunăm fiecare grămăjoară de praf pe care-o
găsim pe aici, în caz că dimineaţă se va dovedi a fi Gregor, zise o fată cu o
gură neplăcută şi cu sprâncene pictate.
— Gregor o să fie bine. Eu dau rar cu mătura, o linişti Magnus. Voi fi
fericit să trimit înapoi la hotel orice rătăcit se va arăta dimineaţă – într-o
maşină cu ferestre acoperite, fireşte.
— Dar cum rămâne cu motocicletele noastre? zise un băiat subţirel,
căruia i se vedeau rădăcinile blonde la baza părului vopsit prost. Un cercel de
aur în formă de ţăruş îi atârna de lobul urechii stângi. O să ne ia ore în şir ca
să le reparăm.
— Aveţi timp până la răsărit, zise Magnus, care-şi pierduse vizibil
răbdarea. V-aş sugera să începeţi.
Îşi ridică vocea:
— Bine, gata! Petrecerea s-a terminat! Toată lumea afară!
Dădu din braţe, răspândind scântei.
Cu un singur zang tunător, formaţia încetă să mai cânte. Un zumzet de
nemulţumire se ridică dinspre petrecăreţi, dar se mişcară, ascultători, către
uşă. Niciunul nu se opri să-i mulţumească lui Magnus pentru petrecere.
— Haide! Jace o împinse pe Clary spre ieşire.
Era aglomeraţie. Ea îşi ţinea sacul în faţă, cu mâinile împreunate
protector în jurul lui. Cineva o lovi în umăr, puternic, iar ea ţipă şi se dădu
într-o parte, îndepărtându-se de Jace. O mână trecu peste sacul ei, îşi ridică
privirea şi văzu vampirul cu cercel în formă de ţăruş rânjind la ea.
— Hei, drăguţă creatură, zise el. Ce-ai în sac?
— Agheasmă, zise Jace, reapărând alături de ea de parcă ar fi fost
invocat ca un duh din lampă. Un duh sarcastic, cu o atitudine rebelă.
— Oooh, un vânător de umbre, zise vampirul. Înfricoşător.
Făcând cu ochiul, se topi înapoi în mulţime.
— Vampirii sunt aşa nişte primadone12, suspină Magnus din prag. Pe
cinstite, nu ştiu de ce dau petrecerile astea.
— Din pricina pisicii dumitale, îi reaminti Clary.
Magnus înălţă capul.
— Adevărat. Preşedintele Miau merită toate ostenelile mele.
Se uită la ea şi la grupul de vânători de umbre din spatele ei.
— Plecaţi?
Jace dădu din cap.
— Nu vrem să abuzăm de amabilitatea gazdei.
Page 152
— Care amabilitate? întrebă Magnus. Ar trebui să spun că a fost o
plăcere să vă cunosc, dar n-a fost. Nu că n-aţi fi cu toţii pur şi simplu
fermecători… Cât despre tine – îi făcu lui Alec cu ochiul, iar el păru stupefiat –
mă suni?
Alec roşi şi se bâlbâi, şi probabil că ar fi stat acolo toată noaptea dacă
nu l-ar fi apucat Jace de braţ, să-l ducă pe sus către ieşire, cu Isabelle lipită
de ei ca umbra. Clary se pregătea să-i urmeze, când simţi o bătaie uşoară pe
braţ; era Magnus.
Am un mesaj pentru tine, zise el. De la mama ta.
Clary rămase atât de surprinsă, că aproape scăpă sacul din braţe.
— De la mama? Vrei să spui că ea te-a rugat să-mi spui mie ceva?
— Nu chiar, zise Magnus.
Ochii lui de felină, despicaţi de ciudatele sale pupile verticale ca fisurile
într-un zid verde-auriu, erau de data asta serioşi.
— Dar eu am cunoscut-o într-un fel în care tu n-ai cunoscut-o. Ea a
făcut ce-a făcut ca să te ţină departe de o lume pe care o ura. Întreaga ei
existenţă, fuga, ascunzişurile – minciunile, cum le-ai numit tu – au fost ca să
te ţină pe tine în siguranţă. Nu-i irosi sacrificiile riscându-ţi viaţa. Ea n-ar vrea
să faci asta.
— N-ar vrea s-o salvez?
— Nu, dacă asta ar însemna să te pui în pericol.
— Dar eu sunt singura persoană căreia îi pasă de ce se întâmplă cu
ea…
— Nu, zise Magnus, nu eşti.
Clary clipi nedumerită.
— Nu înţeleg. E… Magnus, dacă ştii ceva…
El îi tăie vorba cu o fermitate brutală.
— Şi un ultim amănunt. Ochii îi fulgerară spre uşa pe care Jace, Alec şi
Isabelle dispăruseră. Ţine minte că atunci când mama ta a fugit de Lumea din
Umbră, nu de monştri s-a ascuns. Nu de magicieni, de oamenii-lupi, de
spiritele naturii, nici măcar de demoni. Ci de ei. De vânătorii de umbre.
O aşteptau afară din depozit. Jace, cu mâinile în buzunare, stătea
aplecat peste balustrada scării şi privea cum vampirii dădeau târcoale
motocicletelor stricate, blestemând şi suduind. El avea un mic zâmbet pe
faţă. Alec şi Isabelle stăteau ceva mai departe. Isabelle îşi ştergea lacrimile,
iar Clary simţi un val de furie oarbă – Isabelle abia de-l cunoştea pe Simon.
Asta nu era nenorocirea ei. Clary era cea care avea dreptul să sufere, nu fata-
vânător de umbre.
Jace se desprinse de balustradă când apăru Clary. Porni pe lângă ea,
potrivindu-şi pasul după al ei, fără să vorbească. Părea pierdut în gânduri.
Isabelle şi Alec, grăbindu-se înainte, păreau a se certa. Clary îşi iuţi puţin
pasul, lungindu-şi gâtul să audă ce-şi spuneau.
— Nu e vina ta, spunea Alec.
Părea să-i fie lehamite, de parcă mai trecuse şi înainte prin genul ăsta
de problemă cu sora lui. Clary se întrebă câţi alţi băieţi mai preschimbase ea
în şobolani, din greşeală.
blonde. Se plângeau în gura mare de vandalizarea motocicletelor şi de faptul
că unii dintre prietenii lor, inexplicabil, lipseau.
— Probabil s-au îmbătat şi au murit pe undeva, zise Magnus,
fluturându-şi a plictiseală degetele lungi şi albe. Ştiţi cum aveţi voi tendinţa
să vă prefaceţi în lilieci şi în grămăjoare de praf când trageţi la măsea prea
multe Bloody Mary.
— Amestecă sânge în vodcă, zise Jace la urechea lui Clary.
Suflul respiraţiei sale o făcu să se înfioare.
— Da, m-am prins, mersi.
— Nu putem merge să adunăm fiecare grămăjoară de praf pe care-o
găsim pe aici, în caz că dimineaţă se va dovedi a fi Gregor, zise o fată cu o
gură neplăcută şi cu sprâncene pictate.
— Gregor o să fie bine. Eu dau rar cu mătura, o linişti Magnus. Voi fi
fericit să trimit înapoi la hotel orice rătăcit se va arăta dimineaţă – într-o
maşină cu ferestre acoperite, fireşte.
— Dar cum rămâne cu motocicletele noastre? zise un băiat subţirel,
căruia i se vedeau rădăcinile blonde la baza părului vopsit prost. Un cercel de
aur în formă de ţăruş îi atârna de lobul urechii stângi. O să ne ia ore în şir ca
să le reparăm.
— Aveţi timp până la răsărit, zise Magnus, care-şi pierduse vizibil
răbdarea. V-aş sugera să începeţi.
Îşi ridică vocea:
— Bine, gata! Petrecerea s-a terminat! Toată lumea afară!
Dădu din braţe, răspândind scântei.
Cu un singur zang tunător, formaţia încetă să mai cânte. Un zumzet de
nemulţumire se ridică dinspre petrecăreţi, dar se mişcară, ascultători, către
uşă. Niciunul nu se opri să-i mulţumească lui Magnus pentru petrecere.
— Haide! Jace o împinse pe Clary spre ieşire.
Era aglomeraţie. Ea îşi ţinea sacul în faţă, cu mâinile împreunate
protector în jurul lui. Cineva o lovi în umăr, puternic, iar ea ţipă şi se dădu
într-o parte, îndepărtându-se de Jace. O mână trecu peste sacul ei, îşi ridică
privirea şi văzu vampirul cu cercel în formă de ţăruş rânjind la ea.
— Hei, drăguţă creatură, zise el. Ce-ai în sac?
— Agheasmă, zise Jace, reapărând alături de ea de parcă ar fi fost
invocat ca un duh din lampă. Un duh sarcastic, cu o atitudine rebelă.
— Oooh, un vânător de umbre, zise vampirul. Înfricoşător.
Făcând cu ochiul, se topi înapoi în mulţime.
— Vampirii sunt aşa nişte primadone12, suspină Magnus din prag. Pe
cinstite, nu ştiu de ce dau petrecerile astea.
— Din pricina pisicii dumitale, îi reaminti Clary.
Magnus înălţă capul.
— Adevărat. Preşedintele Miau merită toate ostenelile mele.
Se uită la ea şi la grupul de vânători de umbre din spatele ei.
— Plecaţi?
Jace dădu din cap.
— Nu vrem să abuzăm de amabilitatea gazdei.
Page 152
— Care amabilitate? întrebă Magnus. Ar trebui să spun că a fost o
plăcere să vă cunosc, dar n-a fost. Nu că n-aţi fi cu toţii pur şi simplu
fermecători… Cât despre tine – îi făcu lui Alec cu ochiul, iar el păru stupefiat –
mă suni?
Alec roşi şi se bâlbâi, şi probabil că ar fi stat acolo toată noaptea dacă
nu l-ar fi apucat Jace de braţ, să-l ducă pe sus către ieşire, cu Isabelle lipită
de ei ca umbra. Clary se pregătea să-i urmeze, când simţi o bătaie uşoară pe
braţ; era Magnus.
Am un mesaj pentru tine, zise el. De la mama ta.
Clary rămase atât de surprinsă, că aproape scăpă sacul din braţe.
— De la mama? Vrei să spui că ea te-a rugat să-mi spui mie ceva?
— Nu chiar, zise Magnus.
Ochii lui de felină, despicaţi de ciudatele sale pupile verticale ca fisurile
într-un zid verde-auriu, erau de data asta serioşi.
— Dar eu am cunoscut-o într-un fel în care tu n-ai cunoscut-o. Ea a
făcut ce-a făcut ca să te ţină departe de o lume pe care o ura. Întreaga ei
existenţă, fuga, ascunzişurile – minciunile, cum le-ai numit tu – au fost ca să
te ţină pe tine în siguranţă. Nu-i irosi sacrificiile riscându-ţi viaţa. Ea n-ar vrea
să faci asta.
— N-ar vrea s-o salvez?
— Nu, dacă asta ar însemna să te pui în pericol.
— Dar eu sunt singura persoană căreia îi pasă de ce se întâmplă cu
ea…
— Nu, zise Magnus, nu eşti.
Clary clipi nedumerită.
— Nu înţeleg. E… Magnus, dacă ştii ceva…
El îi tăie vorba cu o fermitate brutală.
— Şi un ultim amănunt. Ochii îi fulgerară spre uşa pe care Jace, Alec şi
Isabelle dispăruseră. Ţine minte că atunci când mama ta a fugit de Lumea din
Umbră, nu de monştri s-a ascuns. Nu de magicieni, de oamenii-lupi, de
spiritele naturii, nici măcar de demoni. Ci de ei. De vânătorii de umbre.
O aşteptau afară din depozit. Jace, cu mâinile în buzunare, stătea
aplecat peste balustrada scării şi privea cum vampirii dădeau târcoale
motocicletelor stricate, blestemând şi suduind. El avea un mic zâmbet pe
faţă. Alec şi Isabelle stăteau ceva mai departe. Isabelle îşi ştergea lacrimile,
iar Clary simţi un val de furie oarbă – Isabelle abia de-l cunoştea pe Simon.
Asta nu era nenorocirea ei. Clary era cea care avea dreptul să sufere, nu fata-
vânător de umbre.
Jace se desprinse de balustradă când apăru Clary. Porni pe lângă ea,
potrivindu-şi pasul după al ei, fără să vorbească. Părea pierdut în gânduri.
Isabelle şi Alec, grăbindu-se înainte, păreau a se certa. Clary îşi iuţi puţin
pasul, lungindu-şi gâtul să audă ce-şi spuneau.
— Nu e vina ta, spunea Alec.
Părea să-i fie lehamite, de parcă mai trecuse şi înainte prin genul ăsta
de problemă cu sora lui. Clary se întrebă câţi alţi băieţi mai preschimbase ea
în şobolani, din greşeală.
